Înainte de toate, pentru că simt că o să mi se umple puțin frigiderul, trebuie să specific că mi-a plăcut Nosferatu. Nu m-a dat pe spate, nu mi s-a părut cine știe ce realizare cinematografică, dar a fost bun, ca de un 7,5 onest, așa cum poți să vezi și în imaginea de mai sus. Deci, per total, am mult mai multe lucruri bune de spus despre acest film decât aș avea puncte negative.
Însă, nu pot să nu strâmb din nas la opinii care au calificat filmul acesta ca fiind „magnum opus-ul lui Robert Eggers” sau „un film cum nu s-au mai făcut de mult”. Mă scuzați, dar nu e nici una, nici alta. În primul rând, pentru că Eggers nu s-a mai ridicat la calitatea primului să film, The Witch, cu niciuna din peliculele de după aceasta. În al doilea rând, pentru că Nosferatu nu aduce absolut nimic revoluționar în cinematografie, ba dimpotrivă, mie unul îmi arată că Eggers nu vrea să evolueze ca regizor.
Să explic: Robert Eggers face foarte bine ceea ce face. Construiește filme cu o atmosferă întunecată, sumbră, cu personaje care nu comunică foarte mult adesea, preferând să lase acțiunile sau expresia feței să vorbească în locul lor în anumite momente. Fiecare film al lui Eggers are motive comune – un personaj dus către nebunie, un decor cu lumină cât mai puțină și cât mai slabă, o locație izolată și ceva prezență a ocultului sau misticism. Iei astea 4 lucruri, le sculptezi puțin diferit față de ultimul film, și iese o nouă peliculă marca Robert Eggers.
Nu mă înțelege greșit. E un regizor pe care îl apreciez, și știu că sunt mulți alții care au anumite laitmotive care apar în fiecare creație a lor. Dar Eggers are potențialul de a fi mai mult decât atât, și mă enervează să mă duc la un film de-al său pentru a primi același lucru, din nou și din nou. The Northman părea să fie prima sa experiență de a devia de la formula clasică, și eram aproape convins că Nosferatu va fi cel mai bun horror din 2024. Regret să vă spun, nu e așa, nici pe departe. Prima jumătate din Heretic e mai horror decât orice lucru din Nosferatu, și acolo nu se întâmplă aproape nimic, doar vorbesc trei personaje.
O poveste cu viteză inconstantă
Robert Eggers e un regizor bun, dar nu e nici pe departe demn de unele laude pe care le-a primit pentru Nosferatu. Filmul prezintă povestea clasică a lui Dracula, cu câteva modificări, știți deja asta, e practic o reiterare a filmului cu același nume din 1922. E o poveste simplă, ușor de urmărit, dar care nu prea știe să gestioneze trecerea timpului. Spre exemplu, există un soi de cursă la un moment dat între Contele Orlok (Bill Skarsgård) și Thomas Hutter (Nicholas Hoult) de a ajunge primul la Ellen (Lily-Rose Depp), soția lui Thomas. O perioadă de câteva săptămâni/luni este redusă la mai puțin de 5 minute, timp în care vedem doar finalul călătoriei corabiei pe care se adăpostește Orlok și sosirea lui Thomas, pe cal, sleit de puteri. Nu doar atât, dar sunt foarte multe momente moarte, care nu servesc prea mult dezvoltării poveștii sau personajelor, astfel că filmul are unele probleme serioase de pacing.
Actorii fac o treabă foarte bună, aproape toți, însă personajele lor sunt scrise destul de defectuos. Nu există evoluție pentru niciunul dintre ei, inclusiv Aaron Taylor-Johnson (Friedrich Harding, prietenul cel mai bun al lui Thomas), care are parte de cele mai mari tragedii în acest film, își păstrează credințele și convingerile până în punctul în care devine comic simplul fapt că refuză să vadă adevărul.
Depp și Skarsgard atrag atenția
Lily-Rose Depp și Bill Skarsgård sunt cei care ies însă în evidență, în fiecare scenă în care apar. Depp reușește să interpreteze foarte bine tânăra tulburată de sentimentele proprii și blestemul pe care îl are asupra sa, având mai multe momente de nebunie în care reușește să nu facă overacting, deși este foarte aproape. Se păstrează bine pe acea linie fină însă, și reușești să empatizezi cu ea și să îți pese de soarta ei, lucru greu de redat adesea în filmele horror.
La polul opus, Skarsgård este întruchiparea răului, o ființă malefică și condusă doar de propriile pofte și dorințe. Accentul pe care îl are și vocea ies în evidență imediat, și da, sunt excelent lucrate de actor, inclusiv acele sunete pe care le scoate între cuvinte fiind menite să te îngrozească. Nu aș spune că va face asta pentru toată lumea, dar funcționează suficient de bine. Dar nu, nu e cel mai bun rol al lui, în continuare Pennywise mi se pare cu o clasă peste Orlok ca amenințare și interpretare.
Willem Dafoe are un rol destul de redus, dar își face treaba bine. Nu aș spune că îți rămâne în minte cu ceva anume, însă. În schimb, Nicholas Hoult este cam singurul personaj care are parte de o evoluție simțitoare de-a lungul filmului. De la un om înfricoșat și lipsit de puteri în fața contelui Orlok, ajunge să aibă încrederea necesară în sine ca să lupte pentru ceea ce iubește. Thomas se simte ca un personaj secundar care vrea cu tot dinadinsul să fie unul principal, iar lucrul acesta se traduce destul de bine în performanța sa, fiind prezentat ca un tânăr care vrea tot timpul mai mult, vrea să fie considerat „de succes” și să demonstreze că poate să realizeze lucruri speciale.
O lume neagră, sumbră și reală
Știu că l-am criticat pe Eggers mai sus pentru faptul că mai toate filmele sale arată la fel, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia ce a produs aici americanul. Se vede că e pasionat de literatura gotică, că a mâncat pe pâine producții din acest gen, și reușește să transpună senzația aceea de teroare și de neliniște pe care personajele o au mai tot timpul în astfel de scriituri și către spectator, prin ceea ce aduce pe ecran. Decorurile sunt magnifice, întunecate și îți „spun” că personajele nu sunt aproape niciodată în siguranță, pericolul pândindu-i după fiecare colț și în fiecare umbră. Nosferatu are o prezență remarcabilă chiar și în scenele în care nu apare fizic, stăruind în mintea sau în visele personajelor noastre.
Apare și limba română în film, în câteva scene, o parte din Nosferatu fiind filmată în Hunedoara, la Castelul Corvinilor. Sunt momente frugale, dar e foarte interesant să auzim și limba noastră maternă într-un film de la Hollywood, lucru care nu se întâmplă foarte des. Foarte interesant este și faptul că Eggers rămâne un iubitor al cinematografiei clasice și al metodelor vechi de a crea filme, refuzând adesea intervenții ale CGI-ului în filmele sale. Chestia asta se vede și pe ecran, pentru că mai toate elementele arată sau sunt vii, tangibile și nu reprezintă doar o ilustrație pe un calculator.
