În 2019, Joker reușea să facă ceva ce, la vremea aceea, părea greu de crezut: să aducă un succes masiv pentru DC și studiourile Warner Brothers, atât financiar, cât și critic. Filmul care îl avea în rol principal pe Joaquin Phoenix, interpretându-l pe Arthur Fleck, un comediant cu probleme psihice, a abordat povestea celebrului răufăcător într-o manieră nouă, diferită, mult mai realistă și care a prins foarte bine la public.
Cinci ani mai târziu, avem o continuare pentru filmul care i-a adus lui Joaquin Phoenix premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal, regizată tot de Todd Phillips. Povestea continuă de unde am rămas la sfârșitul primului film, cu Joker capturat de autorități și închis în Arkham Asylum. Acolo, viața lui Arthur Fleck ia o întorsătură neașteptată când o întâlnește pe Lee Quinzel, interpretată de Lady Gaga. Quinzel îl consideră pe Joker un erou și încearcă să îl ajute să își scoată la iveală adevăratele dorințe, prin puterea…muzicii.
Impresionant din punct de vedere vizual, dar…
Da, ai auzit bine. Joker: Folie à Deux este, înainte de toate, un musical, indiferent cât de mult ar fi încercat Todd Phillips să se dezică de această etichetă. Filmul are multiple numere muzicale, folosindu-se de talentul vocal al lui Lady Gaga din plin, dar și de cel al lui Joaquin Phoenix, și multe dintre ele sunt fantasmagorice, având decoruri spectaculoase și complexe. De altfel, acesta este și principalul punct prin care partea a doua din Joker impresionează: decorurile și atmosfera. Vizual, filmul este excelent executat, cu un Gotham al anilor ‘80 la fel de sumbru și cenușiu ca în prima parte, o paletă de culori rece, care se schimbă doar în unele numere muzicale, și care pare să fie în concordanță cu starea mentală a lui Arthur. De asemenea, există câteva cadre „de pus în ramă”, care te frapează și reușesc să surprindă extraordinar de bine nebunia pe care o oferă filmul.
Trebuie să clarific un lucru: Todd Phillips merită cu siguranță apreciat pentru riscul enorm pe care și l-a luat făcând acest film cel puțin pe jumătate musical. E ceva ce nu orice regizor ar fi ales (deși rămâne puțin sub semnul întrebării dacă a fost în totalitate alegerea lui Phillips, la cât de mult a repetat că nu este un musical), și cu siguranță nu orice regizor ar fi putut pune în scenă.
Din nefericire, de această dată, nu prea i-a ieșit. Joker: Folie à Deux are mult de pierdut din cauza acestei alegeri și mult prea puțin de câștigat. Victima principală este chiar personajul lui Lady Gaga, Lee Quinzel, care te-ai fi așteptat să strălucească într-un film în care apare într-o mulțime din scenele muzicale. Este insuficient explorat și dezvoltat însă, lăsând o mulțime de semne de întrebare și adesea pare că singurul său rol real în poveste este acela de a cânta. Deși apare o bună parte din film, la final, Lee Quinzel este o enigmă mai mare decât la început. Sigur, înțeleg că e folosită pentru a-l dezvolta pe Joker într-o oarecare direcție, pentru a-l „trezi” la realitate, dar nu pot să nu simt că personajul ei este unul unidimensional, cu motivații neexplorate îndeajuns.
Phoenix, din nou foarte bun
Joaquin Phoenix îl interpretează din nou magistral pe Arthur Fleck, deși pare ceva mai „potolit” în acest al doilea film, iar șansele sale la un al doilea Oscar sunt mult mai mici în consecință. Ba dimpotrivă, aș merge atât de departe încât să zic că o să fiu surprins dacă miroase măcar o nominalizare anul acesta. Cu toate acestea, Joker-ul lui Phoenix rămâne unul aparte, care funcționează mai mult prin mesajul transmis decât prin carisma personajului, servind drept influență pentru pătura societății care se simte nedreptățită. Este foarte greu să îl numim anti-erou, pentru că în esență este un personaj pe care nu ar trebui să îl susții, însă felul în care îl interpretează Phoenix te face să empatizezi cu el extrem de ușor și să îți dorești un final fericit pentru el pe tot parcursul filmului.
E foarte greu să găsești exact ce lipsește din acest film. Avem puțină acțiune, dar așa a fost și în pelicula din 2019. Avem un ton extrem de sumbru, la fel ca în primul film. Avem și interpretări bune, și mai ales o mărturie în fața tribunalului a unuia dintre personajele din primul film care mi s-a părut fără nicio îndoială cel mai bun moment al filmului și singurul despre care pot spune că mi-a rămas întipărit în minte. Deci problema nu e neapărat cu ce lipsește, ci cu ce se adaugă.
Gotham doar cu numele
Și revin la conceptul de musical. Am văzut oameni care încearcă să spună că nu e chiar un musical, fiindcă nu s-ar cânta atât de mult. Oameni buni, nu trebuie să ai cântece în 90% din film ca să fie categorisit ca musical. Lion King este considerat o animație musical, deși are 5 piese, echivalând undeva la 20 de minute din totalul filmului. Iar un film ca acesta, unde muzica servește atât ca o metodă de a avansa narațiunea, cât și ca una de a explora personajele, e imposibil să nu fie văzut ca un musical. Sigur, îl poți califica drept odă adresată filmelor din anii ‘60, cu o mulțime de piese din acea perioadă, dar un musical nonetheless.
Nici alegerile muzicale nu mi s-au părut neapărat cele mai inspirate, iar chimia dintre Gaga și Phoenix nu mi s-a părut în niciun fel excepțională. În plus, desfășurarea acțiunii este lentă, uneori în pas de melc, trei sferturi din film având loc în sala de judecată sau în închisoare, decoruri care, deși arată și sunt construite foarte bine, la un moment dat ajung să se simtă sterile și deloc interesante. Gotham-ul nu este explorat la fel de mult ca în primul film, iar personajul lui Harvey Dent nu contează decât prin prisma numelui, lucru care până la urmă nu pot spune că m-a surprins, ținând cont că nici primul Joker nu s-a legat de lumea din comics mai mult decât prin alter ego-ul personajului principal.
