În ultimii ani am asistat la renașterea „legacy sequel-ului”- un tip de continuare care vine la muuult timp după ultimul film dintr-o franciză, și caută să o dezvolte fie pentru un public nou, care nu o cunoștea, fie caută să stârnească nostalgie în fanii devotați ai acesteia. Bineînțeles, nu toate poveștile au avut parte de succesul lui Top Gun: Maverick, dar multe dintre ele au reușit în ce și-au propus, anume să reînvie franciza și să o facă din nou relevantă – Ghostbusters, Mad Max sau chiar Jurassic World pot fi considerate legacy sequels, spre exemplu.
Asta speră să facă și Beetlejuice Beetlejuice, care se alătură lui Top Gun: Maverick pentru a atinge recordul în ceea ce privește perioada dintre un film și legacy sequel-ul său – nu mai puțin de 36 de ani au trecut de la primul Beetlejuice, care îl avea tot pe Michael Keaton în rol principal, alături de o Winona Ryder la început de carieră. Acum, cei doi se întorc în rolurile din primul film, tot cu Tim Burton la cârmă, în încercarea de a captura iar magia care a făcut din Beetlejuice o proprietate atât de iubită (cel puțin în Statele Unite). Dacă reușesc asta, aflăm imediat.
Start excelent la box-office
Beetlejuice Beetlejuice a pornit foarte bine la box-office-ul din State, cu un weekend de debut de peste 110 milioane de dolari, număr absolut impresionant și care aș zice că depășește cu mult așteptările inițiale ale studioului. Iar asta e o dovadă destul de clară a faptului că filmul a reușit să se facă plăcut audiențelor, oferindu-le ceea ce își doreau – nostalgie, umor și niște interpretări excelente. Bineînțeles, sunt și minusuri, și o să vorbim despre ele la momentul potrivit.
Povestea din sequel este destul de simplă, la prima vedere. După ce soțul Deliei Deetz (Catherine O’Hara) moarte, familia Deetz trebuie să se întoarcă acasă în Winter River. Simțind revenirea familiei, fantoma Beetlejuice (Michael Keaton) încearcă să revină din Afterlife, și să se căsătorească cu Lydia Deetz (Winona Ryder). Destul de simplu, nu? Ei bine, nu e chiar așa, pentru că acesta nu e singurul fir narativ, și de multe ori povestea pleacă în multe direcții diferite – fosta soție a lui Beetlejuice, Delores (Monica Bellucci) îl urmărește pe acesta de-a lungul filmului, fiica Lydiei, Astrid (Jenna Ortega) are o poveste de dragoste cu un băiat (Arthur Conti), iar Delia pare că are tot timpul ceva de făcut. Se întâmplă foarte multe lucruri, și unele dintre ele nu aduc cine știe ce aport poveștii, astfel că poate părea încurcată uneori.
Interpretări excelente
Un capitol la care nu există vreun punct slab este cel al interpretărilor, pentru că toți actorii joacă excelent, indiferent dacă rolul lor este doar unul de 30 de secunde (precum cel al lui Danny DeVito). Bineînțeles, Beetlejuice este cel care captează atenția în orice scenă în care apare, datorită prezenței fabuloase a lui Michael Keaton, și stârnește constant umorul, însă și Jenna Ortega este o adiție binevenită acestui univers, jucând mai degrabă o versiune „Lite” a lui Wednesday. Winona Ryder joacă și ea foarte bine, deși personajul ei nu are foarte multe de făcut, fiind mai degrabă în tranzit constant, dintr-un punct în altul, fără un scop foarte clar stabilit. Rory, agentul Lydiei Deetz, este și el un personaj foarte bine interpretat de Justin Theroux, amuzant și destul de clișeic, dar cu un farmec specific.
Willem Dafoe apare și el în film, în rolul unui actor decedat, care joacă rolul unui polițist în lumea de dincolo (Afterlife). La fel ca Michael Keaton, fiecare scenă cu Dafoe este aur curat, acesta având un comedic timing excelent și dovedind încă o dată că este cu adevărat un cameleon, capabil să se plieze pe orice tip de rol și în orice tip de film.
Nostalgia, factorul principal – dar nu singurul!
Ca orice film de Tim Burton, Beetlejuice Beetlejuice are un stil aparte, care împrumută multe elemente din original, aducându-le însă la standardele efectelor vizuale din 2024. Apreciez mult faptul că Burton a rămas fidel efectelor practice în dauna celor CGI, astfel că unele secvențe arată bizar, lucru perfect pentru estetica și vibe-ul acestui film. Tim Burton e un regizor a cărui estetică o poți iubi sau nu, nu prea există o cale de mijloc. În cazul meu, o apreciez foarte mult, deși uneori îmi dau seama că poate fi prea mult, însă mi se pare că e unul dintre regizorii de care avem nevoie și cu siguranță unul din puținii care mai poate face filme cu subiecte atât de bizare. Make-up-ul este excelent, fiecare personaj se potrivește perfect cu aspectul pe care îl are, iar Afterlife-ul în special arată absolut excelent, o lume decorată superb, și care pare foarte vastă, deși întreaga acțiune din ea se petrece în doar câteva camere.
Noua peliculă a lui Tim Burton este destul de scurtă, pe la o oră și 45 de minute, și acesta e un lucru bun, pentru că nu își face resimțită deloc durata. Acțiunea e destul de rapidă, povestea se mișcă ușor și fluid, chiar și așa încurcată cum e uneori, și umorul e prezent destul de constant. Nu fiecare glumă e bună, evident, dar în majoritatea timpului vei râde și o să găsești sigur ceva amuzant. De asemenea, ia în calcul dacă mergi cu cel mic sau cei mici că nu e neapărat un film pentru copii. Aș zice că cei care au peste 12 ani se vor distra mai mult la acest film, pentru că sunt multe cadre care pot fi considerate dure sau scârboase de cine nu e obișnuit cu viziunea lui Tim Burton, și destule glume care sunt făcute mai degrabă cu un public adult în minte.
Coloana sonoră se folosește și ea de piesele din primul film pentru a induce acel sentiment de nostalgie, și funcționează bine treaba asta. Nu e ceva nou, nici neașteptat, dar e un lucru binevenit, pentru că sentimentul de a auzi coloana sonoră din filmul original în cinematograf nu a fost cu siguranță experimentat de prea mulți dintre cei care vor vedea Beetlejuice Beetlejuice.
