Ca să fim de la bun început înțeleși: am văzut Trap acum mai bine de o săptămână, dar pur și simplu nu am avut nicio tragere de inimă să scriu despre el. Pentru că nici domnul Shyamalan nu prea a avut vreo tragere de inimă să facă un film bun, am zis că sunt scuzat să fac același efort ca și el, adică unul minim. Întâmplarea face însă că am citit niște review-uri bune pentru filmul acesta – bune însemnând aici pozitive -, lucru care m-a făcut să ridic din sprâncene.
Deci, am zis să mă pun totuși să scriu, în toiul acestei astenii de august, despre cum a fost Trap, cel mai nou film al unuia dintre cei mai controversați regizori de la Hollywood.
Înainte de toate, ar trebui să explic puțin relația pe care o am cu Shyamalan, care este una de love-hate puternic. Asta înseamnă că Signs, The Sixth Sense și Split sunt lejer în top 5 filme ale anilor în care au fost lansate pentru mine, și că Old și After Earth au fost printre cele mai mari pierderi de timp pe care le-am experimentat vreodată. De altfel, nu cred că există un regizor care să aibă o discrepanță de calitate la fel de mare aproape de la un film la altul, precum Shyamalan. Din fericire (sau nu), nu văzusem ultimul său film, Knock at the Cabin, înainte să merg la Trap, deci nu prea știam ce urmează să primesc. Știam însă că îmi place la nebunie conceptul filmului: un serial killer prins într-o capcană elaborată, din care încearcă cumva să iasă, în mijlocul unui concert al unui superstar pop. Sună super interesant, nu?!
Asta am zis și la Old însă, filmul cu o plajă care îi îmbătrânea foarte repede pe toți cei care ajungeau pe ea, un loc rupt complet de legile naturii. Eram foarte entuziasmat să văd Old, și am căzut în capcana de a crede că o idee bună poate fi suficientă pentru ca Shyamalan să facă și un film bun. Ei bine, nu e chiar așa. Omul este o fântână de idei, lucrul acesta nu prea poate să fie pus în discuție de nimeni, dar felul în care le pune în aplicare lasă adesea de dorit, așa că am nevoie de mai mult decât o idee bună ca să mă duc la un film de Shyamalan. Sau cel puțin așa am crezut.
Trap m-a prins în capcană (gata, e ultima, promit). Am plecat pe fentă, sedus de conceptul foarte interesant al filmului, și am avut parte de o experiență…Shyamalanică, și înțelegi exact la ce mă refer dacă ai mai văzut niște filme de-ale sale. Nu este un film prost, per se, dar nici unul care să merite o a doua vizionare. Să explic.
Filmul poate fi cu ușurință împărțit în două – prima parte, care are loc în arena în care se ține concertul, și cea de-a doua, care se desfășoară în afara ei. Dintre acestea două, ai zice că cea mai interesantă este prima, pentru că acolo este de fapt reprezentat tot conceptul filmului, dar nu e deloc așa. Asta pentru că Shyamalan folosește prima parte a filmului mai mult ca pe o promovare pentru fiica sa, Saleka Shyamalan, care are un rol extrem de important. Practic, Saleka e o cântăreață de pop la debut, iar tatăl ei se folosește de acest film pentru a-i promova muzica în fața spectatorilor din sala de cinema – sunt nu mai puțin de 6 piese care se văd în întregime pe ecran în timpul primului act al filmului. Muzica fetei e ok, nimic special, melodiile ei sună ca orice altă piesă pop de la radio, însă atenția pe care o primește acest aspect și felul în care te simți pur și simplu păcălit că ai venit să asiști la un concert, nu la un film, sunt lucruri pe care nu le pot ierta.
Deci da, prima parte din Trap e o dovadă de nepotism à la carte, care ar fi fost măcar înțeleasă dacă Saleka Shyamalan era o actriță bună în cea de-a doua parte. În realitate însă, este de o mediocritate absolută, și sunt sigur că și felul Shyamalanic în care sunt scrise dialogurile din acest film nu o ajută. Replicile personajelor sunt adesea nenaturale, dialogurile se simt de carton, au pauze aleatorii, de parcă actorii abia atunci își citeau replicile pentru prima dată. În jumătatea filmului care se desfășoară în arenă, cel puțin, Josh Hartnett comunică de parcă nu ar fi în stare să formuleze idei complete în minte, lucru care îl transformă din serial killer-ul de care ar trebui să fii puțin temător într-un bufon. Sigur, poate asta a fost mișcarea de geniu a lui Shyamalan, să îl facă pe Hartnett incompetent în prima parte și genial în a doua (nu, nu a fost).
La fel ca în Old, se observă foarte mult overacting, din partea tuturor. Marnie McPhail și Saleka Shyamalan sunt cele mai evidente exemple, cu niște scene foarte prost scrise și în care reacțiile lor sunt exagerate și mimica nu e deloc convingătoare. Personajul lui McPhail, mama unei colege de clasă a fetei lui Cooper (personajul interpretat de Josh Hartnett, că abia acum am realizat că nu l-am menționat), este de-a dreptul ridicol în câteva rânduri, și nu-mi dau seama dacă Shyamalan a crezut că va funcționa drept comic relief sau nu. Nu funcționează, apropo, ca să clarific și asta.
Josh Hartnett este singurul lucru cu adevărat bun din acest film. Dacă în prima parte acting-ul lui are de suferit din cauza dialogului, în cea de-a doua, când trece la rolul de serial killer amenințător cu acte în regulă, evoluția este remarcabilă. Hartnett îl face pe Cooper să devină amenințător, calculat, practic să corespundă ideii de criminal în serie. Mi-ar plăcea să îl văd pe Josh Hartnett într-un rol principal și cu un alt regizor acum, pentru că simt că Shyamalan nu a fost tocmai cel mai complementar pe care îl putea avea.
Ariel Donoghue este fiica lui Cooper în film, Riley, și este extraordinar de iritantă. Shyamalan a încercat toată cariera să găsească un nou Haley Joel Osment, și cred că e cazul să se oprească, pentru că nu îi va ieși. Atât în Old, cât și în Trap, copiii sunt un factor constant cauzator de nervi, iritare și nu sunt, pur și simplu, buni actori. Ah, și faptul că încearcă să folosească replici care sunt „la modă” nu ajută deloc, pentru că face ca dialogul să iasă și mai mult în evidență cu cât de slab se prezintă.
Atmosfera de concert este destul de bine surprinsă. Arena e spectaculoasă, și aici se vede că Shyamalan și-a dat silința să recreeze cât mai bine sentimentul pe care l-a avut probabil el însuși când a mers la un concert Taylor Swift, pentru că e mai mult decât evident că de-acolo i-a sosit inspirația. Sunt câteva cadre foarte interesante, însă singurul lucru la care mă gândeam când le vedeam era că fac parte dintr-un music video pentru o piesă de pe albumul fiicei regizorului, nu servesc neapărat filmului sau aduc ceva în plus.
Partea a doua a filmului este mult mai bine realizată decât prima și, în mod ironic, se simte cumva mai mult ca un joc de-a șoarecele și pisica, lucru pe care îl așteptam de la „aventurile” din arenă, ținând cont că filmul însuși face acest setup de la bun început. În timpul concertului însă, Cooper pare mai degrabă norocos decât inteligent în multe momente, în timp ce afară își dă frâu liber imaginației.
Nu putea să lipsească din Trap marele twist al lui Shyamalan, care nu este foarte greu de intuit, dar nu am de gând să dau vreun spoiler, în cazul în care vrei să vezi totuși filmul (deși aș aștepta mai degrabă până ajunge pe streaming, dacă aș fi în locul tău).
