Genul horror este recunoscut pentru faptul că adăpostește probabil cele mai multe francize din cinematografie. Halloween, The Conjuring, Friday the 13th, The Strangers, The Purge, sunt doar câteva exemple din sacul fără fund, plin de francize mai mult sau mai puțin reușite, din acest gen. Unul dintre cele mai recente nume din această listă este A Quiet Place, o franciză creată de John Krasinski în urma unui prim film care a avut mult succes și care se bazează pe o premisă foarte simplă, dar de foarte mare efect – o rasă de extratereștri care ucide orice scoate un sunet.
De obicei, al treilea film dintr-un univers horror nu se poate ridica la standardele primelor două (mă rog, nici al doilea nu prea reușește să fie la fel de bun ca primul în multe momente). În plus, A Quiet Place: Day One mai este și prequel, acțiunea sa având loc înainte de cele două filme care au familia lui Emily Blunt în rol principal. Filmul reprezintă astfel două lucruri care, istoric vorbind, au fost rareori considerate un succes – prequel-ul și al treilea film dintr-o serie. Se adaugă la asta și părăsirea scaunului regizoral de către John Krasinski, omul responsabil pentru succesul primelor două titluri, și ai putea spune că e o rețetă clară pentru un dezastru.
Dar nu e așa. A Quiet Place: Day One se simte diferit față de primele două filme, da, dar asta nu e deloc rău. Locația e nouă, mai periculoasă și cu mult mai multe creaturi ca până acum, iar lucrul acesta este subliniat constant. Povestea nu mai este doar despre supraviețuire, ci există un scop clar, un terminus în care personajele încearcă să ajungă.
În spatele camerei se află Michael Sarnoski de această dată, iar povestea este scrisă tot de el, alături de John Krasinski și Bryan Woods. Deci există o certitudine că, deși nu mai e regizor acum, Krasinski a participat activ și la acest film. Pe Sarnoski e posibil să-l știi pentru că a regizat Pig, filmul în care Nicholas Cage caută să își recupereze porcul răpit, și care e mult mai bun și interesant decât sugerează descrierea aceasta. La fel ca acolo, regia lui Sarnoski în A Quiet Place: Day One este foarte bună, reușind să-și păstreze identitatea într-un film de franciză, lucru destul de rar pentru astfel de cazuri, în care un regizor „indie” este adus pentru un film cu buget ridicat.
Așteptări vs realitate
Apropo de buget, trebuie să menționez că acest film arată de 100 de milioane de dolari fără discuție, dar nu e nici pe-aproape. Bugetul pentru A Quiet Place: Day One este de „doar” 67 de milioane de dolari și da, știu că pare foarte mult, dar pentru un blockbuster de vară l-aș numi mai degrabă un buget „smart”. Dacă te aștepți la bătălii între armata americană și extratereștri, pline de explozii, focuri de armă, scene lungi de acțiune, o să fii puțin dezamăgit. Lucrurile acestea se întâmplă, sau cel puțin așa se subînțelege, dar mai degrabă în background, și nu asiști la acest conflict, văzând pregătirile și urmele lăsate de el prin ochii personajelor blocate în New York.
Și aici ajung și la principala critică pe care am observat-o printre cei care nu au fost mulțumiți de A Quiet Place: Day One. Și zic și un mic spoiler alert aici, deși nu mi se pare ceva atât de important, dar dacă nu vrei să știi absolut nimic înainte să vezi acest film, poți sări peste paragraful acesta. Bun, here we go: nu aflăm originea extratereștrilor în A Quiet Place: Day One. Vedem sosirea lor pe Pământ, dar nu avem vreun detaliu încă despre motivul acestei sosiri, obiectivele sau originea pe care o au aceștia. Lucru care i-a înfuriat pe mulți și i-a făcut să depuncteze serios filmul, ceea ce mă face să mă gândesc, din nou, la o situație stil Oppenheimer, când foarte mulți erau dezamăgiți că „domne, nu prea se explică știință în filmul ăsta”. Cam așa e și aici situația – „nu am văzut ce voiam eu să văd în acest film, deci nu e bun”. Nu cred că are rost să mai intru în detalii de ce o astfel de logică e aberantă și greșită. Un film nu e obligat să respecte așteptările nimănui, ci doar să pună în scenă, cât mai bine, o viziune clară.
La fel ca în primele două filme, sunetul este o parte esențială și în A Quiet Place: Day One. Magia cinematografelor în care nici musca nu se auzea s-a mai pierdut, pentru că spectatorii știu deja la ce să se aștepte, dar filmul acesta este extrem de tăcut pe alocuri, la fel ca precedentele. Orice sunet înseamnă în cel mai bun caz pericol iminent, în cel mai rău moarte subită, iar personajele sunt conștiente de asta și împărtășești cu ele teroarea din momentele „zgomotoase”. Dialogurile sunt puține, ceea ce face ca până și momentele în care personajele vorbesc pe un ton scăzut să pară tensionate.
Spuneam că filmul arată mult mai scump decât este, și asta se datorează unui New York care se clatină văzând cu ochii, cu urme ale atacului extraterestru ce pot fi văzute oriunde. Decorurile sunt excelente și efectele speciale la fel, creaturile arătând cel puțin la fel de bine ca în precedentele două filme.
Acting de cea mai înaltă calitate
Povestea o aduce în prim plan pe Sam, interpretată de Lupita Nyong’o și pe motanul ei Frodo (un moment de I see what you did there), interpretat de două pisici diferite, Nico și Schnitzel. În încercarea lor de a scăpa din New York, vor da și peste personajul lui Joseph Quinn, Eric, un tânăr student la drept, predispus la atacuri de panică. În film mai apar și Djimon Hounsou (care revine în rolul lui Henri, din al doilea film), precum și Alex Wolff (în rolul lui Reuben, cel care are grijă de Sam).
Lupita Nyong’o demonstrează aici că este probabil cea mai bună actriță de la Hollywood când vine vorba de expresivitate și abilitatea de a transmite emoții cu mimica feței. Este extraordinară în fiecare situație în care este pusă și reușește să exprime atât de multe cuvinte printr-o singură privire, încât nu ai cum să nu o apreciezi. Fie că e terifiată, îngrijorată, nervoasă, fericită sau pur și simplu s-a săturat de o anumită situație, vei putea vedea asta pe fața ei, imediat. Povestea personajului ei aduce și emoție în acest film, fiind într-o postură unică, unde știi cumva care îi va fi soarta încă de la primele cadre, însă aștepți să vezi cum se va ajunge acolo.
Joseph Quinn este și el foarte bun în rolul lui Eric, reușind să facă un rol total diferit de cel din Stranger Things, deși ai putea să tragi una sau două paralele între personajul de-acolo și cel de-aici. Atacurile de panică ale lui Eric sunt excelent puse în scenă de Quinn, și mă bucur enorm că avem două personaje principale de sex opus care nu sunt forțate să se placă sau să aibă vreo legătură care merge mai departe de „hai să încercăm să supraviețuim împreună”.
Un star al filmului este și Frodo, care se află în prim-plan în foarte multe scene, și reprezintă o mică „abatere” de la formula clasică a filmelor americane în care sunt și animale, care de obicei mizează pe un câine, nu pe o pisică. În cazul de față, regizorul a considerat că pisica este mai potrivită, dorind să reprezinte astfel și o parte importantă a New York-ului (un oraș care are o mulțime de pisici pe străzi), dar și un animal care, de obicei, este mai tăcut și se poate face neauzit mai ales atunci când vânează. Sarnoski te face rapid să-ți pese de Frodo, încă din primele scene în care motanul este în rol principal, și ajungi să te rogi să fie în regulă și să nu pățească nimic apoi. Apropo de asta, și aici am citit o critică interesantă a cuiva, care spunea că e nerealist ca o felină să nu miaune deloc într-o astfel de situație. Omul se plângea de lipsa de realism a mieunatului unei pisici în contextul unui film despre o apocalipsă extraterestră 🙂
Există și câteva jumpscare-uri, una dintre ele se simte chiar gratuită, dar în general o să îți dai seama când sosesc. Din fericire, A Quiet Place rămâne una dintre francizele horror care stârnește mai degrabă tensiune și anxietate decât groază, punând adesea personajele în situații în care se simt prizonieri, și în care cea mai mică eroare este egală cu sfârșitul lor.
