Gata, anul 2023 este la final din punct de vedere cinematografic, odată cu concluzia așa-numitului awards season, perioada în care sunt decernate premiile celor mai bune filme și celor mai buni actori. Într-o ceremonie fără prea multe surprize, care a avut loc în renumitul Dolby Theatre, s-au împărțit statuetele aurii ale premiilor Oscar, cu Oppenheimer în postura de mare câștigător, plecat acasă cu 7 Oscaruri, din 13 nominalizări.
De-a lungul ultimelor săptămâni, am făcut preview-uri pentru unele dintre filmele nominalizate, inclusiv Zone of Interest, Barbie, Oppenheimer, sau The Holdovers. Am prevăzut victoria lui Zone of Interest la Best Sound, sau sweep-ul lui Poor Things la categoriile de producție (makeup, production design și costume design), și per total aș zice că ceremonia din acest an a fost una destul de bună – a început mai devreme, de la ora 01:00, nu a exagerat cu momentele de umor, speech-urile actorilor au fost decente, deși nu aș cataloga vreunul ca fiind memorabil, și a reușit să condenseze destul de bine tot ceea ce a însemnat anul 2023 în cinematografie.
Cu toate acestea, sunt trei categorii la care consider că Academia a greșit în acest an. Nu sunt erori grave, de tipul „hai să nu o nominalizăm pe Toni Collette la Best Actress, deși are în mod clar cea mai bună interpretare a anului în Hereditary”, ca în 2018, ci mai degrabă de genul „hai să premiem The Shape of Water în loc de Three Billboards Outside Ebbing, Missouri” (2017). Adică nu te enervează constant când îți amintești de ele, dar sunt suficient de iritante pe moment. Deci, hai să vedem unde au greșit Oscarurile.
Best Animated Feature
Cine a câștigat: The Boy and the Heron
Cine ar fi trebuit să câștige: Spider-Man: Across the Spider-Verse
Pentru orice student la UNATC care vrea să-mi zică vorbe dulci înainte să citească ce am de zis (sau după), mă găsiți aici.
Uite care e faza, îmi place de Miyazaki, îmi plac filmele lui, și am văzut destule cât să îi înțeleg pe toți cei care îl consideră un maestru al cinematografiei, nu doar al animațiilor. Dar The Boy and the Heron este un film slab, mai ales după standardele sale. Personaje importante introduse în ultima parte a filmului, fără vreun setup în prealabil, o lume confuză, ale cărei reguli nu sunt explicate deloc, un personaj principal de care nu putea să îmi pese mai puțin nici dacă încercam.. nimic din toate astea nu țipă Oscar-winner pentru mine. Prevedeam victoria asta, dar nu înseamnă că nu e extraordinar de iritantă, ținând cont de celelalte filme din această categorie, și mai ales de unul dintre ele – Spider-Man: Across the Spider-Verse.
Și da, nu mă ascund că sunt un fan uriaș Spider-Man, am scris despre asta și atunci când am vorbit despre de ce trebuie să vezi Spider-Man: Across the Spider-Verse. Dar vreau să cred că am suficient obiectivism în mine ca să realizez dacă susțin sau nu orbește un anumit tip de conținut – film, joc, etc. De aia am râs alături de prieteni și colegi de oamenii care susțineau că Spider-Man 2 trebuia să câștige Game of the Year 2023 în dauna lui Baldur’s Gate 3, pentru că mi se părea o afirmație aberantă.
Diferența aici e că Spider-Man: Across the Spider-Verse chiar face lucruri care ar fi trebuit să îi aducă victoria. Are un stil de animație absolut minunat, unic, de care se folosește în unele cazuri pentru a exprima chiar și sentimentele personajelor, și reușește să construiască pe fundația foarte bine stabilită de Into the Spider-Verse. Sigur, efectul pe care îl are asupra privitorului poate nu e la fel de mare ca atunci, dar franciza asta a dus la o întreagă schimbare de stil în animațiile de la Hollywood – chiar și în cazul celor de la Pixar, cu Elemental, și faptul că reușește să aducă lucruri noi în continuare mi se pare remarcabil. Principala critică ar fi faptul că este doar o primă parte, și aș înțelege asta, dar mi se pare destul de dezamăgitor un astfel de criteriu, pentru că discreditează automat importanța pe care o are setup-ul unei povești – nu doar finalul contează, ci și felul în care ajungi acolo, acesta fiind motivul pentru care o mulțime de prime părți ale unor povești legendare au fost neglijate de-a lungul timpului în awards season.
Ah, și dacă e vreun fan Scorsese care consideră că filmele cu supereroi nu sunt real cinema și folosește asta ca argument, neironic…sugerez o scară când te maturizezi și realizezi că e timpul să te dai jos de pe cal.
Best Actor
Cine a câștigat: Cillian Murphy (Oppenheimer)
Cine ar fi trebuit să câștige: Paul Giamatti (The Holdovers)
Mi-a plăcut Oppenheimer, mult. Mi-a plăcut și The Holdovers, mai mult, și asta mai ales din cauza lui Paul Giamatti, care a reușit să facă rolul carierei în acest film, un rol care a fost scris special pentru el și în care s-a potrivit (cum altfel?) excelent. Cillian Murphy e foarte bun în interpretarea sa a lui J. Robert Oppenheimer, dar are un rol destul de redus în ceea ce poate transmite, din punct de vedere emoțional. Este mai tot timpul serios, gânditor, cu o figură implacabilă, conștientă că are soarta lumii în mâinile sale. Transmite asta foarte bine, dar răceala pe care o emană uneori îl face să pară o figură de ceară, nu un om real.
Categoria asta e probabil singura unde aș putea fi convins, cu argumentele bune, că Murphy e alegerea corectă, dar Giamatti mi s-a părut absolut minunat în fiecare scenă din The Holdovers. Nu are replici care parcă sunt făcute pentru un montaj la Oscaruri (cum e acel „Yes, I can” al lui Murphy la întrebarea „Can you hear the music?” în Oppenheimer), și mi se pare per total o interpretare mult mai bună și mai memorabilă, cu multă emoție (dar nu exagerată), o evoluție naturală a personajului și a sentimentelor sale. E foarte greu însă să câștigi o luptă la categoriile de actorie cu alții care interpretează figuri istorice, mai ales dacă sunt unele uriașe, cum este Oppenheimer, și am văzut de multe ori interpretări în filme mediocre care au triumfat tocmai din acest motiv. De altfel, o statistică interesantă ne arată că în ultimii 10 ani, 5 dintre câștigătorii de la Best Actor au interpretat personaje istorice, deci e un pariu destul de ușor în fiecare awards season.
Best International Feature
Cine a câștigat: Zone of Interest
Cine ar fi trebuit să câștige: Society of the Snow
Nu o să mai intru în detalii despre de ce nu mi-a plăcut Zone of Interest atât de mult ca altor persoane, am scris deja destul pe tema asta. Mă bucur că a primit Oscarul pentru Best Sound, este singurul film de-acolo care chiar a făcut ceva revoluționar în ceea ce privește sunetul, dar cred că cel de la Best International Feature merita să meargă la Society of the Snow. Sigur, sunt două filme foarte diferite ca abordare, pentru că Zone of Interest ascunde lucrurile groaznice, în timp ce Society of the Snow ți le prezintă fără vreo ezitare, dar eu unul am resimțit sentimente mult mai puternice de la pelicula lui J. A. Bayona.
Până și Sandra Huller mi se pare ștearsă în Zone of Interest, comparativ cu rolul incredibil făcut în Anatomy of a Fall. Society of the Snow, deși mult mai lung decât Zone of Interest, nu își face simțit runtime-ul – e un film straightforward, sigur, dar dacă un film e ceva mai subtil decât altele, asta nu îl face automat o capodoperă sau cel mai bun dintr-o anumită categorie. Asta înseamnă doar că e mai pretențios și că se adresează unei anumite audiențe, însă tot trebuie să livreze la celelalte capitole la care trebuie să livreze orice film – interpretări, imagini, decoruri etc. Iar Zone of Interest nu face asta la fel de bine ca Society of the Snow.
Also, îmi cer scuze, dar pe mine nu mă impresionează cu nimic conceptul de a ascunde camere și microfoane într-o casă, ca să îl consider ceva revoluționar.
